BarfDiet

Caractere generale

Termenul de "virus' înseamnă, in limba latina "otrava" și se refera la membrii unei clase de agenți infecțioși care prezintă unele particularități cu totul aparte și anume:
* dimensiunile sunt extrem de mici
* structura este acelulara (fără structură celulară) sau subcelulara (care este mai mic decât celula)
* sunt constituite dintr-un număr fix de molecule
* sunt lipsiți de capacitate de creștere, având dependenta totala de celule vii pentru replicare
* genomul este constituit dintr-un singur acid nucleic ARN sau ADN.

În natura virusurile pot exista sub 3 forme biologice, fiecare din ele reprezentând în același timp câte o etapa distincta din circuitul lor. Aceste forme sunt:

* Virusul complet (matur) care poseda toate componentele structurale caracteristice virusului respectiv. El este capabil de o existenta pe timp limitat în afara celulei sensibile si are ca principala însușire infectiozitatea.

* Virusul vegetativ, care reprezinta forma de existenta intracelulara (în interiorul celulei) a virusului. În aceasta stare virusul este lipsit de o structura proprie, materialul viral fiind dispersat în celula gazda. În aceasta faza, dependenta virusului de celula este totala, el fiind incapabil sa supraviețuiască în afara acesteia.

* virusul integrat (provirus) este tot o forma intracelulara totala dependenta de celula gazda, dar celula nu sintetizează materialul viral. Virusul integrat se comporta ca un component normal al celulei gazde și poate rămâne sub aceasta forma un timp nedefinit, putându-se transforma în virus vegetativ, de obicei sub acțiunea unor factori stresați pentru celula (scăderi de imunitate).


Relațiile dintre virusuri și celula gazda

Virusurile sunt strâns legate în existenta și evoluția lor de celula gazda, având capacitatea de a interveni și de a induce in metabolismul celular o serie de modificări importante al căror rezultat final este replicarea lor. Între virusuri și celule gazda pe care le infectează se stabilesc 3 tipuri de interactiune.

1. Ciclul litic (citolitic) . Acesta corespunde situație în care virusul infectat preia controlul metabolismului celulei gazda, deviind activitățile acesteia spre biosinteza exclusiva a constituientilor virali. Virusurile care au la baza un ciclu litic sunt în general capabile sa declanșeze boli grave, cu evoluție acuta. Durata ciclului litic este de 5-20 de ore pentru virusurile patogene pentru animale.

2. Ciclul necitoloitic (persistent). In acest tip de interrelatie, virusul are o rata de replicare mai redusa și într-un ritm mai lent, fără a perturba profund metabolismul celulei gazda și fără efect citocid (fără a distruge celulele vii). Celula infectata poate sa supraviețuiască timp îndelungat, cu producerea de virioni compleți, maturi (infecție productiva) sau de componente virale (acid nucleic - infecție abortiva). In infecția abortiva se încadrează și virusurile defective genetic, care ajung totuși la maturare dacă intervin suprainfectii cu virusuri helper. Asemenea stări caracterizează unele infecții cronice persistente.

3. Ciclul integrat neproductiv (infecția lentă). Aceasta presupune transcrierea în genomul funcțional al celulei gazda a unor copii ADN cu funcții celulare normale. Virusul prezent în stare integrata persista atât în celula infectata cât și în descendenții ei.

Infecția cronica ciclica și infecția latenta NU trebuie confundate cu starea de purtător de virus ("carrier state") ce corespunde situației în care un număr redus de celule sunt infectate cu un virus care se replica, exercitând uneori efect citocid și asigura persistenta infecției prin transmiterea lui la un număr limitat de celule. Acest tip de interactiune, în care majoritatea celulelor sunt normale, se datorează rezistentei parțiale ale unor celule fata de infecție, prezentei unor factori antivirali (anticorpi) sau transmisiei directe de la celula la celula, fără eliberarea virionului (fără multiplicare).

Elemente de epidemiologie în infecțiile virale la animale

Virusurile pătrunse în organismele animalelor pot provoca, de cele mai multe ori, infecțiile denumite viroze, care se corelează cu apariția unor tulburări morfologice și funcționale exprimate clinic prin simptome generale și specifice. În evoluția bolilor infecțioase, în general și ca atare și a celor virale, se definesc doua procese fundamentale și anume:

* Procesul infecțios include reacțiile biologice și morfologice rezultate în urma conflictului dintre elementele de patogenitate ale virusurilor și mijloacele de aparare ale organismului gazda ( simptome).
* Procesul epidemiologic reprezinta totalitatea fenomenelor biologice, ecologice și eco patologice rezultate din extinderea și evoluția procesului infecțios în populațiile de animale ( răspândire, contaminare).

Lanțul epidemiologic

Întregul complex de factori specifici și nespecifici care concura la apariția și difuzarea unei boli virale constituie "lanțul epidemiologic" ale cărui elemente principale sunt: sursa de infecție, posibilitățile de contaminare, existenta organismelor receptive.

1. Sursa de infecție este constituita de locul, obiectul, ființă pe (sau în) care se găsește agentul viral. Sursele pot fi:

A. Sursale primare sunt reprezentate de animalele bolnave sau infectate, produsele provenite de la acestea (carnea, lana, lapte, oua), subprodusele (piei, par, copite, coarne, oase, deșeuri de abator) precum și cadavrele lor. Tot din aceasta categorie fac parte animalele purtătoare și excretoare de virus.

Animalele bolnave reprezinta sursa cea mai periculoasa de infecție, deoarece conțin și elimina cantități mari de virus. Eliminarea se face prin secreții și excretii, pe cale respiratorie, digestiva, urogenitala, conjunctival, cutanata; fie prin produse normale ( fecale, urina, saliva, lapte, oua, placenta, nou-născuți), fie prin produse patologice (secreții din ulcere, lichide veziculoase). În unele boli virale singura sursa de infecție este animalul bolnav, dar transmiterea se poate realiza numai prin insectele hematofage (care se hrănesc cu sânge) care, pe lângă rolul de vectori, pot servi și ca sursa de infecție primara întrucât în organismul lor aceștia trăiesc și se multiplica transmițându-se chiar la descendenții în decurs de mai multe generații.

Purtătorii și eliminatorii de virus sunt reprezentati de animalele care găzduiesc un astfel de agent patogen și îl elimina în mediul extern, fără a prezenta semne caracteristice infecției respective. Eliminarea se poate face permanent (purtători permanenți) sau temporar (numai pe o perioada oarecare). În funcție de perioada, purtătorii pot fi:

* precoci - in cazul animalelor aflate în perioada de incubație, deci înaintea apariției oricărui simptom
* convalescenti - in cazul animalelor care au trecut prin boala și se afla în convalescenta (perioadă prin care trece un bolnav după vindecare până la însănătoșirea deplină)
* sănătoși - când animalele conțin și elimina virusuri fără a fi prezentat vreodată semne clinice ale bolii respective.

După modul de reacție a organismului, purtătorii și eliminatorii de virus pot fi:
* purtători activi - când virusul s-a replicat în organism, a exercitat o acțiune patogena și a antrenat o reacție din partea acestuia prin producerea de anticorpi
* purtători pasivi - când virusurile sunt conținute și eliminate de organism fără a existe un proces de interreactie activa.

În unele viroze ( rabia, pesta porcina, pesta ecvina, gripa aviara), animalele sălbatice pot constitui surse primare de infecție.

B. Surse secundare de infecție sunt reprezentate de toate elementele mediului extern care au venit în contact cu sursele primare. Solul, apa, furajele, adăposturile, așternutul, balegarul, mijloacele de transport, obiectele de pansaj, obiectele folosite la transportul și ambalarea furajelor, padocurile, pășunile, drumurile, șosele etc, pot prin virusurile cu care sunt contaminate, sa asigure transmiterea materialului patologic animalelor receptive și sa stea la baza apariției îmbolnăvirilor.
Tot ca surse secundare contează și vectorii vii. Persoanele care îngrijesc, consulta sau tratează animalele bolnave, purtătoare și eliminatoare de virus sau manipulează produsele acestora, pot vehicula și transmite materialul patologic animalelor receptive. Același rol îl pot juca și animalele sau păsările domestice sau sălbatice care pot vehicula agenții virali la distante mari.


Transmiterea infecției virale

Aceasta asigura trecerea virusurilor de la sursele primare la animalele receptive și se poate face pe cale directa, indirecta sau mixta.

* Transmiterea directa (imediata) presupune contactul nemijlocit dintre animalele bolnave sau purtătoare/eliminatoare și animalele sănătoase. Aceasta transmitere se poate realiza prin:
- mușcături sau zgârieturi (turbare)
- coabitare (influenta)
- contact sexual
- contact percutanat
- prin soluții de continuitate
- transplacentar și prin intermediul ovulelor.

* Transmiterea indirecta se realizează prin intermediul surselor secundare de infecție și prin vectorii animați, respectiv artropode, sau neanimate (obiecte).

* Transmiterea mixta se face atât pe cale directa cât și indirecta.


Perioada de desfășurare a bolilor virale

Bolile virale se desfășoară în 3 perioade:
1. Perioada de incubație reprezinta intervalul de timp între momentul contaminării și apariția primelor semne clinice de boala sau a reacțiilor imunologice. În aceasta perioada se produce replicarea, răspândirea și localizarea virusurilor în organism. Organismul reacționează prin mobilizarea mijloacelor defensive ducând la activarea fagocitozei (proces de înglobare și de digerare a bacteriilor și a altor corpuri străine din organism de către celulele care apară corpul de infecții), la elaborarea anticorpilor etc. Durata perioadei de incubație variază foarte mult de la o boala la alta. În cursul acestei perioade animalul NU PREZINTĂ NICI UN SIMPTOM.

2. Perioada de stare (clinica). În aceasta perioada apar simptomele mai mult sau mai puțin caracteristice fiecărei boli și are o durata variabila după natura și forma evolutiva a acesteia. Semnele clinice reflecta atât replicarea virala cât și răspunsul gazdei. Unele virusuri distrug celulele în care se replica rezultand simptome in funcție de localizarea infecției. Infecțiile virale ale tractului respirator și intestinal sunt adesea complicate de intervenția florei bacteriene secundare, ce poate contribui la tabloul clinic. Adică dacă flora e afectata, semnele clinice vor fi mai "pronunțate". Alte virusuri cum ar fi cele ale bursitei infecțioase aviare și imunodeficienței feline induc imunosupresie datorita, în principal, distrugerii progresive de limfocite și ca atare animalele afectate pot prezenta aspecte clinice variate consecutiv infecțiilor secundare. Avorturile înregistrate în unele infecții virale se datoreaza distrugerii substanțiale a țesutului fetal sau placentar.

3. Perioada finala reprezinta sfârșitul procesului infecțios care se poate termina prin moarte sau vindecare, precedate de convalescenta de durata variabila, în cursul căreia se poate observa reapariția semnelor clinice când avem de a face cu readere sau recidiva. În unele boli, după vindecare, animalele se pot îmbolnăvi din nou de aceeași boala, prin reinfectie sau prin autoinfectie cu germeni care persista în organism după vindecare (deseori se întâmplă când tratamentul nu e dus la bun sfârșit și se stopează la primele îmbunătățiri).