Leptospiroza este o boală infecțioasă de etiologie bacteriană raportată la peste 150 de specii de mamifere; poate afecta oamenii, animalele domestice și sălbatice. Recent s-a constatat că Leptospirele patogene sunt de asemenea capabile să infecteze păsările, reptilele, amfibienii.
Este o zoonoză (transmisibila la om) cosmopolită, considerată o boală emergentă, iar atenția pentru aceasta se datorează numeroaselor focare care au afectat mai multe țări în ultimii ani.
Intr-un raport recent al OIE (Office International des Epizooties), Leptospiroza a fost inclusă printre cele șase boli infecțioase care prezintă o preocupare deosebită pentru Europa; în plus, ECDC (Centrul European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor) îl include printre bolile transmise de vectori, în special artropodele. Schimbările climatice provoacă schimbări în mediu atât pentru microorganismul care este agentul infecției, cât și pentru gazda responsabilă de răspândirea acesteia. Cunoscută în China din cele mai vechi timpuri ca o boală profesională a fermierilor de orez, se crede că a fost introdusă în Europa în secolul al XVIII-lea odată cu invazia șobolanilor din Asia. În continentul nostru, primul caz de „febră galbenă” (fièvre jaun) a fost descris în 1798 de baronul Dominique Jean Larrey, chirurg al armatei napoleoniene. Leptospiroza este o boală insidioasă care se poate prezenta cu semne clinice variind de la asimptomatice sau paucisimptomatice la cele mai severe forme, pentru care diagnosticarea în timp util și tratamentul adecvat sunt esențiale pentru vindecare. Agentul etiologic, microorganismele spirochetice incadrate in familia Leptospiraceae, genul Leptospira, cu foarte puțină rezistență în mediul extern, este menținut în natură datorită localizării la nivelul tubilor renali ai animalelor din rezervor în care Leptospiroza este endemică și specifică speciei pentru fiecare serovariant. Leptospirele sunt sensibile la pH sub 6 si mai mare de 8, la temperaturi de peste 34-36 grade C si la uscaciune. In apele curgatoare leptospirele rezista pana la 15 zile, in cele stagnante ,mult mai mult, in solul saturat de apa peste 180 de zile. Germenii sunt distrusi de sucul gastric in 10-15 minute, instantaneu in urina acida, bila si solutii de saruri biliare si nu se pot conserva prin liofilizare. Majoritatea antisepticelor si dezinfectantilor au efect bactericid asupra germenilor, cel mai activ fiind acidul acetic 2%. Sunt sensibile la antibiotice (penicilina, streptomicina, tetraciclina, eritomicina, neomicina, kanamicina) si unele chimioterapice, dar sunt REZISTENTE la bacitracina si sulfamide. Leptospirele nu supraviețuiesc căldurii umede care le inactivează în 30-60 minute la 50-55 ° C. Dimpotrivă, rezistă foarte bine la temperaturi scăzute; de fapt s-a demonstrat că în rinichii porcilor, infectați natural și depozitați la 0 ° C și -15 ° C, își păstrează viabilitatea timp de două săptămâni și, respectiv, o lună. Prin scăderea suplimentară a temperaturii, timpul de supraviețuire crește considerabil: la sperma de taur și de mistreț își mențin puterea patogenă timp de cel puțin trei luni la temperaturi cuprinse între 3 ° C și -23 ° C și timp de cel puțin trei ani la -196 ° C. Infecția este contractată prin contactul direct sau indirect al membranelor mucoase sau al pielii cu urină, fecale sau anexe fetale ale animalelor infectate, în special rozătoare. Răspândirea bolii este puternic influențată de factori de mediu, cum ar fi: prezența zonelor umede și mlăștinoase, utilizarea gunoiului de grajd ca îngrășământ, poluarea organică a căilor navigabile, prezența așezărilor de animale și igiena precară a mediului.Nu se găsesc niciodată sau aproape niciodată în apele sarate; sunt remarcabil de sensibile la uscare și putrezire.
În laptele crud, acestea sunt inactivate în decurs de 45 de minute din cauza activității bactericide pe care o are laptele în sine. Deși vâscozitatea și concentrația de sare sunt elemente critice pentru supraviețuirea Leptospirelor în apă, investigațiile recente au demonstrat capacitatea acestor microorganisme de a forma biofilme în medii dificile, importante atât pentru persistența lor în mediu, cât și pentru colonizarea oaspetelui.CLASIFICARE
Înainte de 1989, genul Leptospira era împărțit în două specii: L. interrogans, care include toate tulpinile patogene și L. biflexa, inclusiv tulpinile saprofite izolate din mediu. L. biflexa s-a distins de L. interrogans prin capacitatea celor dintâi de a crește la 13 ° C și în prezența 8-azaguaninei (225 μg / ml) . Ambele specii sunt la rândul lor împărțite în numeroase serotipuri, prin aglutinare după absorbție încrucișată cu antigeni omologi. În mod convențional, doua Leptospire aparțin serotipurilor diferite, în cadrul aceluiași serogrup, atunci când prezintă o reactivitate încrucișată parțială. Cu această metodă au fost identificate peste 60 de serotipuri de L. biflexa (împărțite în 28 de serogrupuri) și peste 250 de L. interrogans (împărțite în 24 de serogrupuri). Cele care sunt înrudite antigenic sunt grupate în serogrupuri: doua leptospire aparțin a două serogrupuri diferite atunci când nu prezintă nici o activitate încrucișată Clasificarea serologică a fost ulterior înlocuită de una genotipică în care un anumit număr de specii genomice include toți serovarii ambelor specii. Eterogenitatea genetică a fost demonstrată prin studii de hibridizare a ADN-ului, care au permis să se defineasca numeroase genomospecii ale Leptospira; cu toate acestea, speciile genomice nu corespund celor două categorii anterioare, deci pot fi găsite în aceleași serotipuri patogene și nepatogene. În cadrul reuniunii desfășurate în 2007 la Quito, Ecuador (Subcomitetul pentru Taxonomia Leptospiraceae) a procedat la clasificarea și împărțirea Leptospirelor în 19 specii (13 patogene și 6 saprofite), inclusiv peste 280 de serovarianți, cărora li se adaugă periodic altele noi. Ambele sisteme de clasificare sunt utilizate, deoarece caracterizarea genetică este posibilă doar în câteva laboratoare foarte specializate, iar reactivii de referință pentru abordarea serologică (anticorpi monoclonali și policlonali) nu sunt ușor disponibili.EPIDEMIOLOGIE
Animalele sălbatice ocupă o poziție de primă importanță în epidemiologia infecției, iar printre acestea rozătoarele, în special muridele, rămân purtătorii cei mai răspândiți și periculoși. S-a demonstrat că, alături de acestea, multe alte animale pot îndeplini aceeași funcție, așa cum demonstrează numeroasele izolații obținute de la insectivore, carnivore, marsupiale, reptile, amfibieni și păsări și de rapoarte recente la animale sălbatice, cum ar fi mistrețul și ariciul. Prin urmare, leptospirele patogene sunt "parazite" obligate și supraviețuirea unui serovariant într-un ecosistem dat, este legată de prezența unei populații de animale care acționează ca gazdă de întreținere. La această populație, indiferent de gazdă sau serovariant implicat, infecția devine endemică și se caracterizează prin receptivitate ridicată (doză infecțioasă minimă foarte mică), patogenitate scăzută a serovariantului față de gazdă și leptospirurie prelungită. Cu toate acestea, microorganismul nu rămâne limitat la gazda de întreținere, dar indivizii altor specii, gazde accidentale, pot fi infectați dacă sunt introduși în habitatul gazdei rezervorului sau atunci când acesta din urmă se află în ecosistemul altei specii . Transmiterea infecției către gazdele accidentale nu este necesară pentru supraviețuirea serovariantului în mediu, boala își asumă un curs sporadic și se caracterizează prin receptivitate scăzută a gazdei, leptospirurie pe termen scurt și, prin urmare, prin transmisie intraspecifică ineficientă. Statutul de purtător este consecința, atât la animalele domestice, cât și la cele sălbatice, a localizării Leptospirului în rinichi; mai precis, sediul alegerilor este reprezentat de structurile tubulare. De asemenea, a fost evidențiată localizarea leptospirelor patogene în tractul genital masculin și feminin.Agentul infectant este transmis de la un animal purtător la o gazdă accidentală prin contact direct sau indirect al membranelor mucoase sau al pielii (mai ales dacă este degradat sau cu soluții continue) cu urină care conține leptospire vii și virulente; mai rar cu alte fluide organice capabile să le transporte (fecale, anexe fetale, lociații). Contagionul poate apărea și prin ingestia de apă contaminată sau inhalată sub formă de aerosol.
In ceea ce privesc speciile canine, studiile epidemiologice s-au înmulțit la nivel european în ultimii ani și au arătat o imagine foarte variată, atât în ceea ce privesc titrurile de anticorpi detectate, cât și pentru serovarianții implicați .Infecția cauzată de serogrupul Icterohaemorrhagiae este mai puțin supusă variațiilor regionale, deoarece gazda sa de întreținere, șobolanul are o distribuție omniprezentă; pe de altă parte, în ceea ce privește L. grippotyphosa și L. sejroe, se observă diferențe în raport cu prezența diferită a rozătoarelor din rezervor. Cercetările serovidemiologice efectuate în Germania, Croația, Danemarca, Franța, România, Grecia și Italia au confirmat că serovarii Icterohaemorrhagiae și Copenhageni sunt principalii vinovați ai infecției la speciile canine.
Pe de altă parte, Serovar Canicola este în declin puternic de ceva timp, probabil datorită utilizării mari a acestui antigen în protocoalele de vaccinare. Cu toate acestea, niveluri ridicate de seroprevalență au apărut din observarea cazurilor clinice în Europa de Est, de exemplu în România și Polonia, unde unii autori raportează o prevalență de 18% și respectiv 21%. Cercetătorii din Republica Cehă și Slovacă presupun, prin datele disponibile, că șoarecele sălbatic și șoarecele cu gât galben pot contribui, de asemenea, la menținerea L. grippotyphosa în unele regiuni europene (Republica Cehă, Slovacia , Polonia, Croația, Elveția și Italia). În Germania, L. grippotyphosa este una dintre cele mai frecvente cauze ale leptospirozei clinice la câini. Dintre serovarii găsiți la câini, aparținând serogrupului Australis, se disting următoarele: Lora, Jalna, Muenchen și Bratislava. Infecția cu L. bratislava este demonstrată din abundență prin studii efectuate pe continentul nostru și în America de Nord în ultimii douăzeci de ani. De fapt, există o mare varietate de gazde de întreținere pentru acest serovariant reprezentat de arici, porci (domestici și sălbatici) și cai. Se presupune că, câinii pot servi ca rezervoare, atât pentru seroprevalența pe scară largă cu titru scăzut de anticorpi la populațiile canine care nu au contact cu alte gazde gazdă, cât și pentru capacitatea microorganismului de a persista în tractul genital al femelelor și la nivel renal cel puțin trei luni. De asemenea, în Italia, boala completă a fost descrisă de Mastrorilli și alții care au raportat 16 cazuri clinice acute, dintre care 7 între decese și eutanasie. Adamus și colaboratorii sau au găsit hepatită cronică într-o colonie de beagle atribuită, de asemenea, infecției cu serogrupuri Australis. În 2011, L. bratislava a fost izolată în Sardinia, de urina unui câine serologic pozitiv cu o imagine clinică suspectă (date nepublicate). Pare plauzibil ca boala clinică să apară mai frecvent în situații de supraaglomerare: canise, ferme și chiar incinte destinate experimentării. În cele din urmă, în ceea ce privește serogrupul Pomona, două infecții diferite sunt recunoscute în Europa. Primul este cauzat de serovarul Mozdok și găsește o varietate de rozătoare mici ca gazde de întreținere: șoarecele sălbatic cu dungi din nord, șoarecele păianjen cu dinți albi și șoarecele algerian mai sudic; acest serovar a fost ocazional izolat doar de vite și porci, niciodată de câini. A doua infecție, atribuită serovarului Pomona, prezintă un tablou epidemiologic mai puțin clar; datele disponibile indică niveluri foarte mici sau chiar zero de expunere în Germania, Italia și Franța; în contrast, datele din România care raportează o seroprevalență de 11% la câinii vagabonzi, în timp ce singurele dovezi ale bolii clinice sunt raportate în Belgia.Prin urmare, în Europa există motive insuficiente pentru includerea acestui serovariant în protocoalele de vaccinare. Acest lucru este în contrast puternic cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite, unde L. pomona este implicată în numeroase episoade de boală clinică la câini.
PATOGENEZA
Mecanismele moleculare implicate în patogeneza Leptospirozei sunt încă slab înțelese; se pare că leptospirele sunt capabile să producă toxine (ceea ce ar putea explica deteriorarea endoteliului - epiteliu care căptușește o cavitate închisă a corpului.). În plus, au fost identificați mai mulți factori de virulență, cum ar fi LPS (factor de virulență comun pentru multe bacterii gram-negative), hemolizine, proteine de membrană externă (OMP) și alte proteine de suprafață, precum și molecule de aderență și sfingomielină. Principalele căi de penetrare sunt reprezentate de mucoasa bucală-nazală (un câine se poate infecta în urma ingestiei de apă contaminată), mucoasa conjunctivală și genitală; cu toate acestea, microorganismele pot pătrunde și prin piele atât intacte (piele moale după expunerea prelungită la apă), cât și prin mici soluții continue sau abraziuni.Patogeneza poate fi urmărită înapoi la două faze principale întotdeauna prezente: faza septicemică și faza imună și din acest motiv Leptospiroza este considerată o boală bifazică.
* Prima faza. Pătrunzând în gazdă, oricare ar fi poarta către organism, Leptospirele câștigă curând fluxul sanguin. Acest lucru se întâmplă extrem de repede, probabil datorită dimensiunilor lor foarte mici și a subțirii corpului lor și parțial și datorită mișcărilor vii cu care sunt echipate. Se înmulțesc în endoteliul vaselor mici, provocând leziuni vasculitice, responsabile de toate manifestările clinice principale care constituie faza inițială a procesului morbid sau faza septicemică sau leptospiremia. În cazurile în care infecția duce la boli complete deja în acest stadiu de debut, pe lângă febra mare, se remarcă anorexie, hiperemie conjunctivală, bradicardie (rărire normală sau patologică, sub 60 de pulsații, a ritmului cardiac).
Perioada septicemică durează în general de la 5 la 10 zile și reprezintă o premisă indispensabilă propagării și distribuției microorganismelor în diferitele organe și țesuturi. Urmează scăderea progresivă până la dispariția totală a leptospirelor din sânge în urma reacțiilor umorale care pot fi evidențiate începând cu a 6-a - 7-a zi după infecție.
*A doua fază. Odată cu sfârșitul leptospiremiei începe a doua fază sau fază de stare sau localizări. Tabloul clinic în această perioadă este clar dominat de afectarea renală și / sau hepatică severă și constantă. În toate organele și parenchimul, dar cu o atenție deosebită la ficat și rinichi, există leziuni inflamatorii ale diferitelor entități și modificări degenerative foarte pronunțate. Cele mai caracteristice expresii ale afectării și insuficienței hepato-renale consecvente sunt icterul și uremia de retenție.
Icterul rezultat are un aspect particular, de fapt, la explorarea membranelor mucoase pe care și le asumă, datorită congestiei simultane a capilarelor subepiteliale, de o culoare galben-portocalie și, prin urmare, este destul de bine diferențiată de alte tipuri de icter, infecțioase sau nu, de norma de nuanță galben citrin. În imaginile acute, este de asemenea evidentă afectarea sistemului circulator, care se manifestă de obicei cu o scădere bruscă a presiunii arteriale și, datorită leziunilor degenerative pe care le suferă endoteliul vascular, cu petechii răspândite.
Când infecția se desfășoară într-o formă paucizimptomatică sau subclinică, o eventualitate foarte frecventă, faza leptospiremică este urmată de o localizare renală persistentă și, în consecință, se stabilește o nefrită interstițială cronică (inflamarea rinichilor).
Leptospirozele afectează câinii de orice vârstă, sex sau rasă, cu excepția cazului în care au fost imunizați anterior. Se consideră că câinii masculi, cu vârste cuprinse între 4 și 7 ani, câini de vânătoare și de vânătoare, câini de lucru și încrucișări prezintă un risc crescut de a contracta infecția, deoarece sunt mai predispuși să intre în contact cu păstrarea oaspeților. Severitatea bolii depinde de serovariantul implicat, de patogenitatea tulpinii și de sarcina infecțioasă, precum și de starea imunitară a animalului.REGULAMENT
Leptospiroza este o zoonoză inclusă în lista bolilor care urmează să fie notificată către Office International des Epizooties (OIE), sub rezerva raportării în conformitate cu Regulamentele poliției veterinare (RPV - DPR 320/54) (23) care prescrie, de asemenea, reciprocitatea informațiilor între medic și medic veterinar. În plus, leptospiroza umană este inclusă printre bolile supuse raportării obligatorii de către medicul curant la Inspectoratul Muncii, în conformitate cu Decretul ministerial din 27 aprilie 2004, întrucât este considerată printre riscurile biologice pentru sănătate în sectorul zootehnic. În caz de simptomatologie și descoperire serologică pozitivă sau în caz de izolare, sunt avute în vedere declarația de deschidere a focarului și implementarea măsurilor care vizează reducerea circulației și răspândirii Leptospira (OM 26 martie 1970 și OM 4 septembrie 1985).Odată cu OM din 26 martie 1970, leptospiroza animală a fost adăugată pe lista bolilor infecțioase și difuzive ale animalelor, în art. 1 din actualul RPV pentru care se aplică prevederile art. 5 din același regulament.
Animalele de companie suspectate clinic de leptospiroză trebuie supuse testelor de laborator pentru orice confirmare de diagnostic. În ceea ce privesc câinii, suspiciunea de leptospiroză ar trebui formulată în cazul sindroamelor icter-hemoragice, gastrointestinale sau nefritice. Odată stabilit diagnosticul, testele serologice vor trebui extinse la întreaga populație a populației afectate și la animalele din alte specii receptive ținute în promiscuitate sau în contact strâns. Va fi posibil, chiar înainte de verificările menționate anterior, să se efectueze un tratament antibiotic adecvat pentru speciile afectate.În focar, se iau următoarele măsuri:
1. sechestrarea tuturor membrilor
2. izolarea animalelor infectate de cele sănătoase
3. distrugerea fătului și a noului nascut
4. combaterea rozătoarelor și dezinfectarea completă a adăposturilor și a altor locuri infectate.
Sechestrul este ridicat atunci când animalele infectate au murit sau au fost sacrificate; atunci când testele de laborator efectuate pe alte animale sunt negative la două luni după ultimul caz de deces sau ucidere a subiecților infectați.
În mod specific, în ceea ce privesc Leptospirozele câinilor, convulsia este revocată în urma recuperării clinice realizate prin intermediul unei antibioterapii adecvate, care trebuie, în orice caz, să rezulte dintr-un certificat special eliberat de medicul veterinar curant.OM din 04 septembrie 1985 reafirmă aceleași prevederi ale ordonanței anterioare. Numai punctul 3 este modificat, introducând posibilitatea de a trimite fetuți și invogli fetale la laboratoare, în condiții de siguranță, pentru diagnostic diferențial.
În plus, sechestrul animalelor seronegative este revocat atunci când, după orice tratament cu antibiotice, controlul serologic ulterior repetat după 20 de zile a dat un rezultat negativ.
